Press "Enter" to skip to content

Români în China, arhitecta Andreea Hriscu: «Există o anumită cultură a muncii, aici, care premiază lucrul peste program»

APDA, 4 septembrie 2017 – Andreea Hriscu este absolventă a Universității de Arhitectură și Urbanism “Ion Mincu”din București, are un master la aceeaşi instituţie şi este, în momentul de față, arhitect principal la o firmă renumită din Beijing. De asemenea, ea a fost coordonator de proiecte, manager de echipă şi arhitect designer la numeroase firme din Beijing, lansând proiecte în toată China. Locuiește într-un „hutong”, o stradă cu locuințe tradiționale din Beijing.

Mica stradă (hutong) Wudaoying, situată în nordul-estul capitalei Beijing, în apropiere de Templul Lama, te cucereşte din prima clipă cu frumuseţea şi coloritul ei, cu atmosfera absolut specială şi cu modul în care vechiul face casă bună cu noul. Hutongul Wudaoying este o parte reprezentativă a civilizației beijingheze din trecut și de azi. Aici se găsesc restaurante, cafenele, cofetării, magazine mici, ceainării, fiecare cu specificul ei aparte, în timp ce, în spatele acestora, se află casele tradiționale ale localnicilor, aşa-numitele hutonguri cu forma lor arhitecturală unică, locuite adesea de generaţii diferite ale aceleaşi familii. Într-unul din aceste hutonguri de pe strada Wudaoying, care freamătă de viaţă şi de misterul tradiţiilor, locuieşte artista-arhitect Andreea Hriscu, din București, de cinci ani în China.

Andreea Hriscu, de cât timp ești în China și cum ai descrie viața ta pe scurt aici?

«Sunt de cinci ani în China. Viaţa mea în China … de obicei, foarte ocupată. Ca arhitect, oriunde eşti ocupat, dar în China cred că, cu atât mai mult, pentru că există o anumită cultură a muncii, aici, care premiază lucrul peste program, să spunem aşa. Dar pentru mine a însemnat şi foarte mult să mă integrez, să înţeleg alte culturi, este un mediu extraordinar de internaţional. Cred că este mai internaţional decât marile oraşe europene, pentru că vin oameni chiar de peste tot. Am cunoscut oameni din locuri de care mulţi oameni n-au auzit, de exemplu din Comoros sau din Fiji. Este o dinamică a vieţii aici foarte, n-aş spune neapărat rapidă, dar colorată. Tot timpul se întâmplă ceva. Este un spaţiu foarte activ.»

Te regăseşti în cultura chineză?

«În moduri ciudate da. Cred, de fapt, că sunt anumite paralele de care noi nu suntem conştienţi între cultura chinezească şi cultura românească, dar care totuşi cred că se trag din perioada comunistă. »

Cum este viaţa ta, aici, în hutong?

«Îmi place în hutong. De când am venit în China, în toţi cei cinci ani am stat doar şase luni cred în apartament, după care m-am mutat la hutong, pentru că viaţa mi se pare mult mai autentică, pentru că îmi place să experimentez oraşul la scară umană. Nu-mi place atât de mult să stau în clădirile astea total impersonale în care am şi crescut, de altfel, în Bucureşti. Nu văd nicio diferenţă între un bloc de aici sau unul din Prahova. »

Şi cum interacţionezi, aici, cu vecinii?

«Destul de bine. De exemplu, chiar la intrare am o cafenea, sunt prietenă cu proprietarii. Chiar am făcut un proiect pentru ei, pentru o altă cafenea, într-un alt hutong, nu departe de aici. Sunt tot felul de magazine, ne salutăm, schimbăm politeţuri, uneori mai mâncăm împreună. Există, nu departe de strada asta, şi un complex foarte mare de apartamente care e plin de străini la fel de peste tot, aşa că, cred că le am pe toate. Am şi interacţiunea cu străinii, am şi interacţiunea cu localnicii, am şi viaţa la scară umană. Îmi place foarte mult în hutong. Şi aproape de mine, aici este un râu. Pe mine mă inspiră arta chinezească, pentru că ai atât de multe flori, ai apa care e cumva adusă în oraş şi mi se pare foarte inspirat.»

 În acest spaţiu mirific, dătător de sublim şi inspiraţie, artista își pune trăirile din subconștient pe pânză, cu cerneală neagră, încercând să le dea o formă, lăsând apoi apa, ca și element neprevăzut, să se combine cu cerneala și să le modifice forma. În acest spaţiu, plin de istorie şi de poveşti, Andreea Hriscu imortalizează pe pânză dansul ei permanent cu necunoscutul, încercând să-şi descopere fricile, să le combată şi să transforme această luptă în ceva plăcut, în artă.

Andreea, îți mulțumesc că m-ai primit, iată, la tine acasă, la Beijing, în acest frumos hutong. Spune-mi, te rog, aici este locul unde “dansezi cu neantul” și cum se întâmplă acest lucru?

«Mă bucur să vă primesc în umila mea casă. Da, aici este locul în care pictez şi aşa-zis “dansez cu neantul”.»

Cum se întâmplă, cum faci acest lucru, cum “dansezi cu neantul” ?

«”Dansul cu neantul” practic vine din filosofia artei mele şi anume aş putea spune că arta mea este mai mult terapeutică sau spirituală sau amândouă în acelaşi lucru, pentru că, pentru mine, arta înseamnă a-mi redescoperi fricile şi a le combate şi a le transforma în altceva. De aici este un fel de dans cu neantul, pentru că transform această frică şi această luptă în ceva care este plăcut.»

„Dansul cu neantul” de fapt este şi titlul unei expoziții pe care tu ai avut-o la Beijing. Ce lucrări ai inclus în acea expoziţie şi cum se numesc tablourile tale?

«Este foarte interesant de fapt pentru că a fost prima mea expoziţie ca artist. Am mai făcut parte din mici expoziţii de grup, dar nimic la acelaşi nivel şi am adus primele tablouri pe care le-am făcut în ink. Primele 20 de tablouri pe care le-am făcut în ink, aici, în Beijing, le-am expus la Institutul Cultural Român din Beijing. Tablourile, numele nu cred că sunt foarte relevante. Au câteva nume. Dar, pentru mine, titlurile nu sunt atât de relevante. »

Aşa, ca idee …

«Unul de exemplu se cheamă Memento mori. Acela este unul dintre tablourile mele favorite, care este semi-figurativ şi anume se vede un fel de faţă masculină, dar este foarte efemeră şi foarte neclară şi anumiţi oameni o văd, anumiţi oameni nu o văd. Depinde, probabil, de ce avem noi în subconştient. Şi Memento Mori pentru că este un fel de reminder, o amintire a faptului că suntem efemeri noi în sine. »

Trist, dar acesta este adevărul. Cum sunt realizate tablourile tale, Andreea? Ce tehnică folosești? Atât cât se poate spune.

«Pot să încep prin a spune ce m-a inspirat, de exemplu. În timp ce lucram la un birou foarte faimos aici în China»

… de arhitectură, pentru că tu eşti arhitect …

«Da, sunt şi arhitect. Am avut un coleg chinez foarte tradiţional care practica pictură, care practica în ink, care practica arte marţiale şi, uneori, la birou când lucram noi mult şi târziu şi în week-enduri, avea un fel de tavă cu apă în care punea un strop de ink, de cerneală, după care punea o hârtie de aia de orez, foarte subţire, care absoarbe şi se juca ceva foarte rapid şi după aia o scotea. Şi am învăţat de la el, mi-a arătat cum se face treaba asta. Mi-a plăcut foarte mult ce este, mi-a plăcut foarte mult jocul ăsta extraordinar de rapid între ink şi apă. Dar am simţit nevoia să o transfer pe pânză, pentru că, pentru mine, hârtia de orez este mult prea fragilă. În primul rând, nu am eu capacitatea de-a o păstra cum trebuie şi, cu atât mai puţin alţii, şi pentru că am vrut să-i dau mai multă soliditate am transferat-o pe pânză. »

Şi a fost greu acest transfer pe pânză?

«Am experimentat ceva cu ea. Folosesc în continuare hârtie, şi folosesc pensulă de ink, folosesc apă şi ink practic şi din câte am înţeles nu s-a mai făcut. Cel puţin nu în maniera asta, pentru că toată lumea mă întreabă cum am reușit… »

Descrie-ne una dintre lucrările tale. De exemplu, cea pe care o vedem aici, prima. Cum ai făcut-o, ce exprimă, ce încerci să transmiţi?

«De exemplu, în acest tablou care se numeşte The Fall, care înseamnă Căderea, se numeşte The Fall pentru că se văd aceste linii care arată ca picăturile de ploaie, ca ploaia care cade pe pământ la orizontală, dar nu este atât de sugestiv. Adică e cumva o cădere dar nu atât de clară, trebuie mai degrabă interpretată şi vreau ca lumea să interpreteze şi faptul că aceste linii se unesc, se interconectează, o transformă într-un sistem care poate fi interpretat ca orice altceva într-un final. Este o compoziţie, nu? »

Şi ne laşi să găsim noi mesajul, substratul …

«Tablourile mele pare că au un efect foarte diferit asupra oamenilor, pentru că fiecare om vede altceva în ele. Toată lumea interpretează, vede altceva. Unii oameni se focusează pe conexiuni sau pe textură sau pe micile detalii. Alţi oameni văd întreaga imagine, compoziţie. Am impresia că, cumva, este jocul meu, este dansul meu, este lupta mea, dar pe de altă parte este şi interactiv pentru că privitorul proiectează în tablourile acestea lucruri din subconştientul lui. »

Cât de mult te-a influențat în lucrările tale arta picturii cu cerneală chineză?

«După cum v-am explicat mai devreme am preluat-o de la un coleg chinez. »

Dar ai mai studiat?

«Nu în mod special. Am intrat în contact cu mai multe persoane care pictează cu ink, cu cerneală în modul tradiţional. Mi se pare fascinant, dar nu simt nevoia să-l preiau ca atare. Şi cred că ceea ce ajunge pe pânza mea este foarte procesat prin propriul meu filtru. »

De ce ai ales dansul ca titlu al expoziției tale, ce semnificații are dansul în tablourile tale? De ce te joci cu dansul în lucrările tale?

«Pentru că dansul este un act în care, de obicei, participă doi oameni sau două entităţi, să spunem aşa. Şi una dintre entităţi, evident, sunt eu. Cealaltă este proiecţia fricilor şi aşteptărilor şi nevoilor şi tuturor lucrurilor pe care noi le aşteptăm de la viaţă sau de care ne este frică. În mod normal, dinamica dintre aceste lucruri este un fel de-a v-aţi ascunselea. Încercăm să ne ascundem, să fugim de ele, să le găsim, să le controlăm. Aşa că eu încerc să transform această acţiune care, de obicei, nu este tot timpul productivă sau înălţătoare, să spunem aşa şi o transform în ceva în care stă pe picior de egal şi în care ne jucăm împreună, adică devine altceva, devine un dans. Nu mai alergăm unul de altul, nu ne mai speriem unul de altul, nu ne mai controlăm, funcţionează de la sine. »

Andreea, este pictura în cerneală un exercițiu spiritual pentru tine?

«Cred că se poate traduce aşa după toată explicaţia de mai devreme. După cum spuneam, poate fi considerat terapeutic sau spiritual sau un mod de exprimare. »

Artiștii europeni descoperă această artă a picturii în cerneală, care ocupă un loc privilegiat în cultura Orientului, astăzi, cu tot mai multă uimire. Spune-mi, te rog, cum vezi tu spiritul asiatic?

«Ce-mi place în mod special la arta asiatică este simplitatea ei. De exemplu, în arta chineză sunt atât de multe picturi alb-negru, poate doar cu un pic de roşu. E un mod anume de a proiecta, nu se complică în perspective, nu se complică în prea multe detalii, reuşesc cumva să găsească o esenţă a unor lucruri extraordinar de simple, dar frumoase şi să le pună într-o compoziţie extraordinar de elegantă în alb şi negru de cele mai multe ori. Ceea ce mie îmi place foarte mult. Mie mi se pare foarte conturat. »

Cum îmbină Andreea Hriscu arhitectura și arta?

«E interesant, pentru că la prima vedere nu cred că am văzut sau nu multă lume vede o conexiune, dar într-un final este, pentru că în general, tablourile mele au o oarecare structură, au o oarecare estetică, nişte reguli de compoziţie uneori care, eu, cel puţin, le-am învăţat din lumea arhitecturii. Şi de multe ori au o oarecare spaţialitate, chiar dacă este mult mai abstractă, nu este atât de directă şi de evidentă prin simplul fapt că se văd ca şi cum ar fi nişte lucruri care conturează alte lucruri, creează nişte spaţii şi având în vedere că lucrez tot timpul cu plin şi gol, iarăşi este o paralelă din arhitectură. »

Deci te ajută arhitectura în artă …

«Nu ştiu dacă mă ajută, neapărat, eu cred că folosesc principii din arhitectură în artă. »

La finalul acestui dialog te rog să-mi împărtășești, în măsura în care se poate, câteva idei despre proiectul la care lucrezi tu acum.

«Lucrez la mai multe proiecte. În primul rând, acum sunt mai focusată pe arhitectură, pentru că la birou avem un proiect nou şi trebuie să folosesc foarte mult timp pentru partea creativă. În paralel lucrez la un proiect personal de şcoală, undeva în Hebei, aproape de Beijing. Asta o să fie în week-enduri, probabil. Între timp lucrez la site, încerc să-mi fac un site în care să-mi promovez toată arta şi arhitectura. Dansul cu neantul este un proces continuu, nu are un final şi un început. Adică are un început, dar nu văd să aibă un final. Cred că, într-un mod sau altul, treaba asta o să continue şi o să găsesc poate noi moduri de a experimenta. Da, e un proces continuu, e un proiect pe termen lung.»

(Nina F. Gherman, Radio China Internațional – secția de limba română)