Press "Enter" to skip to content

«Niciodată nu am părăsit România, chiar dacă locuiesc în Spania de 20 de ani»

APDA, 2 octombrie 2017 – Simona Pușcaș, născută la Cluj-Napoca, a ajuns în Spania în urma câștigării Olimpiadei Naţionale de spaniolă, premiul fiind o călătorie de o săptămână la Madrid.

În avionul care o ducea spre capitala spaniolă l-a întâlnit pe bărbatul care avea să-i devină soț câțiva ani mai târziu. Juan Manuel Cotelo, regizor şi producător de film, era îndrăgostit de România. Au împreună trei fetițe minunate cărora le-au transmis iubirea faţă de România, de limba şi de cultura românească.

Simona a fost mereu pasionată de limbi străine. Studiile universitare începute la Cluj-Napoca, la Universitatea Babeş-Bolyai, în cadrul Facultăţii de Filologie, specialitatea  Filologie Franceză şi Spaniolă, au fost încheiate la Universitatea din Navarra, Spania, în anul 1998, secţia Filologie Hispanică.

În prezent, Simona Pușcaș este traducător autorizat de către Ministerul Afacerilor Externe al Spaniei, şi profesor de Limba Română la Școala Oficială de Limbi din Castellón.

Pe lângă pasiunea  pentru limbi, muzica a fost întotdeauna foarte importantă în viaţa sa, copilăria fiindu-i legată de studiile de canto, de vioară şi de chitară.

«În anul 1993, sora mea şi cu mine am câştigat Olimpiada Naţională de Spaniolă. Premiul a fost o călătorie de o săptămână la Madrid. Și în acel avion care ne ducea spre Madrid am cunoscut un tânăr spaniol… cu care m-am căsătorit în 1998! Se numeşte Juan Manuel Cotelo, şi este regizor şi producător de film. El era îndrăgostit de România, înainte să mă cunoască. Locuim la Valencia, împreună cu cele 3 fete ale noastre, cărora, de asemenea, le-am transmis iubirea faţă de ţara, de limba şi de cultura noastră, precum şi respectul pentru oameni şi responsabilitatea faţă de munca de orice fel.»

Despre învățământul din Spania, comparativ cu cel din România, Simona este destul de critică:

«Poate că diferenţa fundamentală constă în importanţa pe care i-o dăm în România efortului, exigenţei dar şi calităţii  studiului individual. Observ  cu îngrijorare cum în Spania se marchează nişte nivele de exigenţă mai scăzute decât în România. Şi cred că se poate afirma că nivelul de învăţământ din România este mai înalt, deoarece exigenţa se manifestă atât la şcoală cât şi acasă.

În România, aspiraţia normală a studenţilor, ca viitori profesionişti, este să obţină note maximale. În Spania, de multe ori, atât profesorii cât şi elevii şi părinţii se mulţumesc dacă elevii şi, respectiv, copiii  lor, promovează  clasa. Această atitudine poate avea  consecinţe grave, pe termen lung. Pentru că în viaţă, fără efort, autocontrol şi exigenţă, este imposibil să progresezi.»

Spune că în general românii păstrează legăturile cu limba și cultura română în familie: «Se vorbeşte mai mult despre românii care au renunţat la cultura şi la rădăcinile lor, dar adevărul este că suntem mult mai mulţi români, atât în afara graniţelor ţării cât şi în România, care ne iubim limba şi cultura şi dorim să păstrăm şi să promovăm frumoasele noastre tradiţii. De altfel, o facem zi de zi.»

Pentru ea, legătura cu țara este una fundamentală: «Niciodată nu am părăsit  România, chiar dacă locuiesc în Spania de 20 de ani. Îmi iubesc ţara şi o voi iubi întotdeauna. Distanţa geografică nu este semnificativă, dacă iubirea faţă de ţară este vie. Păstrez o legătură strânsă cu familia şi cu prietenii mei din România, şi am prieteni buni şi printre românii din Spania. Acum, datorită muncii mele de profesoară la Școala Oficială de Limbi din Castellón, încerc să promovez printre cursanţi cunoaşterea ţării noastre, căci sunt convinsă că cei care cunosc România cea profundă şi adevărată, o şi iubesc.  Avem o ţară de o frumuseţe extraordinară, pe care oricine o poate percepe, şi un popor iubitor, omenos şi generos.»

Concluzia acestei discuții despre trăirea între două țări: «Trebuie să evităm complexele de inferioritate şi cele de superioritate. Ambele sunt prejudecăţi. Iubirea faţă de ţara natală nu trebuie să implice nici orgoliu, nici aroganţă. Iar dacă iubeşti şi ţara care te-a primit, cum este normal, nu trebuie să simţi niciun  complex de inferioritate. Pledez pentru a ne iubi atât rădăcinile, cât şi destinul.»

Serbu Cătălin