Sfîrşitul tragic al marelui domn al Ţării Româneşti constituie încă şi astăzi o enigmă: a căzut în luptă, sau a fost asasinat? Să ne oprim puţin asupra condiţiilor istorice în care a trăit Vlad Ţepeş. El a domnit în Ţara Românească, în trei rînduri: în noiembrie 1448; între 1456-1462 şi, doar două luni, în 1476. Scăpat din temniţele otomane, unde ajunsese ca ostatic-garant pentru buna pur-tare a tatălui său, Ţepeş a devenit, pentru scurt timp, domn al Ţării Româneşti. Atestarea acestei scurte domnii din anul 1448 (nici o lună) o găsim în scrisoarea din 31 octombrie 1448, trimisă de domn, braşovenilor, prin Bran.

Despre titulatura sa ne putem da seama dintr-o scrisoare datată “anno domini 1456″, luna septembrie, ziua 6, pe care a adrest-o braÅŸovenilor ÅŸi a semnat-o “Vlad voievod al PărÅ£ilor Transalpine”, cu alte cuvinte al în-tregii Ţări RomâneÅŸti ÅŸi “stăpîn al AmlaÅŸului ÅŸi FăgăraÅŸului”. Titulatura arată că teritoriul pe care l-a luat în stăpînire, la numai cîteva zile după urcarea pe tron, este identic cu cel din hrisovul emis din BucureÅŸti, în anul de la facerea lumii 6968 (1459), septembrie 20, adică la mijlocul domniei; “Io, Vlad voievod ÅŸi domn ÅŸi fiul marelui Vlad voievod, stăpînind ÅŸi domnind peste toată Å£ara Ungrovlahiei, AmlaÅŸului ÅŸi FăgăraÅŸului HerÅ£eg”. Din cele două acte mai sus menÅ£ionate, care cuprind titulatura lui Vlad Å¢epeÅŸ în latină ÅŸi slavonă, constatăm că aceasta este aceeaÅŸi cu cea a tatălui său, Vlad Dracul. Tragem concluzia că Vlad Å¢epeÅŸ, pe care contemporanii începuseră să-l denumească ÅŸi Dracula, pentru a-i marca descendenÅ£a, a devenit, o dată cu urcarea pe tron, domnitorul unei ţări tot atît de întinse, ca pe vremea părintelui său. ÃŽn fapt, ea cuprindea întreaga Oltenie, Muntenia ÅŸi posesiunile din nordul CarpaÅ£ilor, AmlaÅŸului ÅŸi FăgăraÅŸului. Cît priveÅŸte porecla de “Å¢epeÅŸ”, pe care au consemnat-o istoricii pînă în zilele noastre, ea provenea, în conformitate cu unele surse, de la pedeapsa pe care acesta o aplica atît răufăcătorilor, hoÅ£ilor la drumul mare ÅŸi mai ales ucigaÅŸilor, cît ÅŸi celor care tulburau ordinea ÅŸi liniÅŸtea ţării. Fiu al lui Vlad Dracul, Vlad Å¢epeÅŸ s-a făcut repede remarcat ca un destoinic comandant militar, fiind partizanul unei domnii autoritate ÅŸi înfrîngînd tendinÅ£ele anarhice. ÃŽn privinÅ£a fizicului, se relatează, în baza scrierilor timpului, că Vlad Å¢epeÅŸ era un bărbat vînjos, de statură mijlocie, cu trup impunător, cu un bogat păr castaniu; avea o frunte înaltă, sub care te străfulgerau doi ochi pătrunzători ÅŸi hotărîţi, de culoarea smaraldului.
Învăţase cu dascăli erudiţi şi primele cunoştinţe le căpătase de la tatăl său, de la aristocraţii de la curţile maghiară şi germană, sau de la nobilii occidentali, cum a fost Wallerand de Wausin, precum şi de la mari cîrmuitori ai timpului, asemeni sultanulor Murad al II-lea, sau Mehmed al II-lea, cu care a venit în contact nemijlocit, graţie relaţiilor tatălui său.
Primii ani ai vieţii şi i-a petrecut în casa tatălui său din Sighişoara. Şi astăzi se mai poate vedea casa din faţa bisericii catolice din centrul vechi al oraşului, sus, pe o proeminenţă învecinată cu vechiul turn medieval cu ceas. Ca şi alţi fii de domn, Vlad a primit educaţia conform obiceiurilor timpului. De la vîrsta de 7 ani, el a fost încredinţat unor dascăli care l-au deprins cu meseria armelor, cum ar fi tragerea cu arcul, mînuirea spadei, aruncarea buzduganului, dar şi cu înotul şi călăria. Pe atunci, pentru nobili, lupta de pe cal se impunea ca o deprindere obligatorie, organizîndu-se mai multe turniruri, după mo-da apuseană.

Totodată, pregătirea sa necesita şi învăţarea unor limbi de mare circulaţie europeană, cît şi a celor folosite în cancelariile occidentale, precum şi cunoştinţe elementare de istorie şi, în special, artă militară, ca şi concepţii scrise de Machiavelii, în cartea sa Principele.
Iancu de Hunedoara, către sfîrÅŸitul vieÅ£ii sale, l-a Å£inut pe lîngă sine ÅŸi i-a destăinuit o serie din planurile ÅŸi intenÅ£iile de viitor. Legătura permanentă a lui Vlad Å¢epeÅŸ cu personalităţi ale timpului, monarhi ÅŸi cărturari din sud-estul ÅŸi centrul Europei, l-a făcut să dobîndească o înÅ£elegere, experienţă ÅŸi perspectivă neobiÅŸnuite asupra vieÅ£ii, dovedite în timpul domniei, atît prin judecarea situaÅ£iilor, cît ÅŸi prin acÅ£iuni ÅŸi decizii. Cînd ÅŸi-a concretizat programul de cîrmuire politică, el a ÅŸtiut, de asemenea, să ia ÅŸi să valorifice ce a fost mai bun în tradiÅ£ia strămoÅŸilor săi. Asemeni tatălui său, de altfel, Vlad Å¢epeÅŸ ÅŸi-a expus crezul politic într-o scrisoare adresată braÅŸovenilor, la 10 septembrie 1456, în care, printre altele, menÅ£iona: “GîndiÅ£i-vă ÅŸi voi că atunci cînd un om sau domn este tare ÅŸi puternic în interior, atunci poate face cum vrea; iar cînd e fără putere, unul mai tare va veni asupra lui ÅŸi va face cu dînsul ce va vrea”. Aspectele menÅ£ionate mai sus prezintă un scurt ÅŸi clar program politic, care demonstrează elocvent că Vlad Å¢epeÅŸ ÅŸi-a propus, din clipa în care a ocupat tronul voievodal, să devină întîi un domn puternic în propria-i Å£ară ÅŸi, după aceea, să se răfuiască, cu vecinii care îl incomodau. Realizarea acestui obiectiv nu a fost uÅŸoară, căci moÅŸtenirea lăsată de Vladislav al II-lea era extrem de grea. Å¢ara Românească avusese mult de suportat datorită numeroaselor schimbări ale orientării politice a instabilului domn, ce se afla într-o permanentă pendulare între Sublima Poartă, ÅŸi Regatul maghiar. Dobîndirea tronului de către Vlad Å¢epeÅŸ, a coincis cu o faptă sîngeroasă, ce se va răsfrînge asupra sa: uciderea lui Vladislav al II-lea de către o mînă de boieri trădători, de la Curte. Unii autori, fără a se baza pe fapte concrete, susÅ£in că Vlad Å¢epeÅŸ, deÅŸi nu a participat la complot, avea totuÅŸi cunoÅŸtinţă despre ce se plănuia ÅŸi nu a dovedit nici cel mai mic interes pentru a împiedica ÅŸi comiterea crimei. Pentru a-ÅŸi împăca conÅŸtiinÅ£a s-a mulÅ£umit doar să-i organizeze o înmormîntare creÅŸtinească, avînd tot ceremonialul cuvenit, la cimitirul din preajma mînăstirii Dealu, de lîngă TîrgoviÅŸte. La capătul a 3 ani de domnie – este vorba de cea de a doua perioadă – Vlad Å¢epeÅŸ îşi consolidase suficient situaÅ£ia ÅŸi de aceea a considerat nimerit să declare independenÅ£a ţării. ÃŽn 1459, el se hotărăşte să nu mai plătească haraci, încredinÅ£at fiind că se va putea bizui, la nevoie, pe sprijinul celor cu care încheiase un legămînt secret, Åžtefan cel Mare ÅŸi Matei Corvin. IndependenÅ£a asumată nu era însă împărtăşită de către toÅ£i boierii, o mare parte dintre aceÅŸtia fiind partizanii turcilor, fie din laÅŸitate, sau mai curînd comoditate, în virturea unei inerÅ£ii istorice. Mai mult, aceÅŸtia din urmă unelteau împreună cu unii tîrgoveÅ£i înlăturarea domnului, reuÅŸind chiar, în cele din urmă, să-l ucidă pe fratele acestuia, Mircea, născut în casa părintească de la SighiÅŸoara, 1428-1429. PAUL ÅžTEFÄ‚NESCU

Din aceeasi categorie: