Mă aflam pe refugiul unei staÅ£ii de tramvai. StaÅ£ie mare, pentru 3 linii ce leagă cîteva artere principale ale oraÅŸului, una din ele ducînd pînă la marea poartă a BucureÅŸtilor – Gara de Nord. Ca de obicei, dimineaÅ£a, lume multă. AÅŸteptînd ÅŸi privind în jur, mi-a atras atenÅ£ia figura unui tînăr. Să fi avut 24-25 de ani. Fuma nervos, scoţînd atîta fum pe nas ÅŸi gură, încît dexteritatea lui m-a uimit. Trăgea aÅŸa de des ÅŸi cu atîta nesaÅ£ din Å£igară, încît eu, ca nefumător, mă întrebam ce dulceaţă găsea el într-o Å£igară pe care mulÅ£i o socotesc “cui pentru eternitate”. Curiozitatea m-a făcut să mă apropii ÅŸi mai mult de acest pasionat fumător.

Atunci am sesizat că alături de el se afla o bătrînică, îmbrăcată în culori închise, care îl privea atentă. Pe cap avea o năframă neagră. Pe faţă i se citeau tristeÅ£ea ÅŸi oboseala. Poate de la ceea ce i se întîmplase demult, poate de la faptul că trebuia să plece de acasă dis-de-dimineaţă, ducînd ÅŸi atîtea bagaje cu ea: în dreapta avea un geamantan, iar în stînga o sacoşă mare, încărcată doldora. PoÅŸeta o Å£inea cînd sub un braÅ£, cînd sub altul. A pus cuiva o întrebare ÅŸi am înÅ£eles că mergea la gară. SoseÅŸte tramvaiul. Lumea, grăbită ÅŸi precipitată, se pregăteÅŸte să se urce. Tînărul, fumătorul pasionat, mai trage repede, pe nerăsuflate, de 2-3 ori din Å£igară, o aruncă fără să se uite unde ÅŸi, cu toată forÅ£a pe care o are în mîini, coate ÅŸi picioare, îşi face loc ÅŸi se urcă. A fost printre primii. Bătrînica, ajutată de o tînără, reuÅŸeÅŸte să ajungă, ÅŸi ea, în tramvai. Cu atîtea bagaje nu i-a fost deloc uÅŸor, uÅŸa închizîndu-se cu greu în spatele ei. Tramvaiul îşi continuă drumul. Bătrîna caută loc pentru bagaje, nu vrea să încurce lumea. ÃŽncet, încet, ajutată de călători, reuÅŸeÅŸte să ajungă pe la mijlocul vagonului. Lîngă dînsa, tînărul cu multă forţă, care nu numai că nu-i face loc ÅŸi n-o ajută cu nimic, ba chiar îi aruncă vorbe: “Ce tot te uiÅ£i ÅŸi te agiÅ£i atîta, de nu-Å£i mai găseÅŸti loc?”. După cîteva staÅ£ii se eliberează un loc. Tînărul se aruncă ÅŸi se aÅŸează pe scaun, fără să se mai uite în dreapta sau stînga. Cineva vede gestul ÅŸi, pe un ton care se vrea a fi ÅŸi blînd, ÅŸi binevoitor, îl roagă să se ridice ÅŸi să dea locul bătrînei. Se pare că tînărul nu a auzit nimic, el continuă să se uite pe fereastră. Bătut uÅŸor pe umăr, întoarce capul ÅŸi spune că a auzit, dar cere să fie lăsat în pace, că el nu se scoală. Intervin alÅ£i călători. Degeaba însă. Cîteva voci cer celui fără obraz să se ridice de pe scaun ÅŸi să cedeze locul unei femei în vîrstă.
- Să stea acasă, dacă-i bătrînă, a replicat obraznicul.
Stupoarea a cuprins întregul tramvai. Oamenii protestau şi condamnau purtarea celui care, dînd dovadă de totală nepăsare şi ignorînd ce se spunea la adresa lui, continua să stea nemişcat pe scaun şi să privească în stradă. Într-o clipă de linişte, se auzi vocea bătrînei:
- Vă rog să-l lăsaţi în pace. N-aveţi cui vorbi. Eu îl cunosc de la 6 ani. E Rizu Gheorghe, colegii îi spuneau Ghiţă. I-am fost învăţătoare 4 ani de zile şi m-am străduit să-l învăţ carte. Şi nu numai carte. Aşa a fost mereu, văd că nu s-a schimbat.
Rizu Gheorghe a auzit spusele bătrînei. A întors capul şi s-a uitat atent la chipul ei. A clipit de cîteva ori precipitat, dovadă că în mintea lui ceva a început să prindă contur. A roşit. A vrut să spună ceva, dar n-a putut, s-a bîlbîit. S-a ridicat şi, fără să mai privească la cineva, a coborît la prima staţie. Îşi recunoscuse învăţătoarea.
De atunci, mă gîndesc, destul de des, la această întîmplare, dîndu-mi seama că de multe ori chiar şi blîndeţea este usturătoare. Poate aşa este, dar mă întreb: Este bine oare să umblăm mereu cu duhul blîndeţii? N-ar trebui, cumva, ca totuşi, noi toţi, în asemenea împrejurări, să nu mai tolerăm, sub nici o formă, mîrlănia şi crasa nesimţire? VASILE ION DUMITRU

Din aceeasi categorie: